În cultura românească există superstiția conform căreia marțea ar fi trei ceasuri rele; prin urmare, marți, pe 28 februarie 2023, am încercat să "exorcizez" cele trei ceasuri rele cu un ceas și jumătate care promitea a fi bun de la un capăt la celălalt. Așadar, am ales să mă prezint ca spectatoare în sala Teatrului de Artă, cu ocazia premierei din București a spectacolului ”Frici”, în regia Amaliei Iorgoiu, după piesa cu același titlu scrisă de actrița și dramaturga Ana Sorina Corneanu. Văzusem deja prima variantă, cea a unui spectacol-lectură, în toamna anului 2022, la sediul Asociaţiei "Hearth", numit şi "Parfumeria" (fosta casă a scriitoarei şi jurnalistei Silvia Kerim). Încă de atunci promitea mult, aşa încât aşteptările mele erau destul de mari. Cum spațiul Teatrului de Artă este foarte restrâns, totul se observă cu mult mai mare ușurință, așa încât primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost decorul întunecat, dar primitor, asemenea unei săli de așteptare în fața porții propriilor gânduri. Nu după mult timp, au intrat în scenă și cele cinci Frici, aidoma unor năluci desprinse din decorul gri închis, personaje jucate de actrițele: Mădălina Iagăr (Frica de Iubire), Elisa Pîrvan (Frica de Întuneric), Varty Mihail (Frica de Mâncare), Ana Sorina Corneanu (Frica de Înălțime) și Valeria Cristia (Frica de Boală). Femeile se află în sala de așteptare a unui cabinet de psihologie, în vederea participării la un grup de sprijin pentru cei afectaţi de diverse temeri recurente. Publicul este, astfel, inclus în acțiune într-un mod subtil, aproape imperceptibil, cu toţii părem să aşteptăm în faţa aceluiaşi cabinet. Procesul de introspecție se declanșează pe nesimțite, iar fricile personajelor devin și cele ale publicului. Cu toții am trecut la un moment dat prin ceva similar, cu toții recunoaștem o voce de pe scenă, un dialog, un monolog interior. Dinspre scenă se întind umbre către public, privitorul își întoarce privirea către sine, către întunericul lăuntric, către adâncimile și înălțimile proprii, către foamea care îi roade propriul stomac, către dorința de a fi iubit, teama de abandon, de penibil, penicilină și adrenalină, de a fi prea mult sau de a nu fi destul. Valeria Cristia, reprezentanta fricii de boală, și Ana Sorina Corneanu, purtătoarea fricii de înălțime, oscilează între stări multiple, dar bine ținute în frâu, într-un parcurs foarte bine gestionat al personajelor. Astfel, teama de a înfrunta trecutul și vocile sale, împreună cu nevoia de a-i multumi pe ceilalți, dublate de un ușor comic amar, evoluează în curaj și în dorința de eliberare. Cele două femei ies din monologurile proprii și se lansează în scurte scene de dialog, unde linia dintre comic și dramatic devine din ce în ce mai fluidă. Teama de iubire şi cea de întuneric se împletesc şi se completează reciproc în monologuri ce conţin deopotrivă dramatism şi umor şi care scot la suprafaţă universul copilului interior şi relaţiile lui cu părinţii sau cu figurile parentale dominante. Oscilante, indecise, încrezătoare doar suficient de mult timp pentru a-şi aduna puterea de a o lua de la capăt în cercul vicios în care se află, personajele interpretate de actriţele Mădălina Iagăr şi Elisa Pîrvan întruchipează adultul incomplet maturizat, controlat în unele ipostaze de copilul interior, iar în altele de adolescentul temător și curios, dornic de aventură, însă dependent de apreciere. Actriţa Varty Mihail dă viaţă curajului, pe alocuri inconştient, al unei tinere femei, izvorât din imposibilitatea de a-şi acoperi nevoile de bază, de hrană, din cauza fricii asociate cu cu mâncarea. Aflată la limita rezistenței fizice, se lansează în decizii radicale, care aduc culoare spectacolului şi dau naştere unor momente hilare. Scena zborului, înălţător în ciuda lipsei unor aripi fizice, vizibile, este una dintre bijuteriile acestui spectacol, pe de-o parte datorită interpretării Sorinei Corneanu, iar pe de altă parte datorită coregrafiei concepute de Alexandra Mihaela Dancs. “Prăbuşirea” care îi urmează constă într-o scenă ce aminteşte de condiţiile deplorabile din spitalele românești, imagine creată prin cuvintele rostite de actrița Valeria Cristia, dublată de jocul delicat al mainilor și de manevrarea păpuşii denumite “Fricohondra”. Întâmplător (şi spun "întâmplător" deoarece rolurile din această distribuţie au fost atribuite prin tragere la sorţi, după cum am aflat direct de la regizoarea Amalia Iorgoiu) , Valeria Cristia are pregătire de maestru păpuşar, aşa încât acest rol cu păpuşă îi vine chiar… “mănuşă”. Ultima izbândă curajoasă, cea asupra fricii de întuneric, este o scenă dinamică, plină de mişcare şi visare, executată de actriţa Elisa Pîrvan, susținută de corpurile celorlalte patru, transformate acum în coșmaru traumei din copilăria celei dintâi. Astfel, se încheie declarațiile de curaj ale celor cinci personaje aflate într-o călătorie plină de obstacole către vindecare şi eliberarea din ghearele trecutului. Acţiunea explodează într-o descărcare prin dans, într-un decor de discotecă a anilor 1990-2000, ocazie cu care iubirea zăgăzuită îşi întinde braţele larg către lumea exterioară, în interpretarea Mădălinei Iagăr, al cărei personaj alege autenticitatea în detrimentul aparenţelor. “Am 30 de ani şi mi-e frică” este unul dintre laitmotivele acestui spectacol, un memento constant al faptului că temerile adulţilor nu sunt tolerate de societatea contemporană, că sunt considerate surse de ruşine şi de ridiculizare şi sunt transformate în târnăcoape menite să surpe încet, dar sigur, cu lovituri repetitive, încrederea în sine a oricui le resimte. “Frici” nu este neapărat un spectacol de regie, intenţia sa fiind mai degrabă de a da glas jocului actoricesc şi de a favoriza trăirile, adesea viscerale, atât ale celor de pe scenă, cât şi a celor din faţa ei. Este un spectacol independent, lucrat cu multă grijă, o poveste a scindării, dar şi a reunirii sinelui cu visurile sale, o fereastră către lumină, către curaj, un salt în gol pe întuneric, o desfigurare metaforică a monştrilor din copilărie. Per total, am fost deosebit de mişcată de acest spectacol şi de oportunitatea de a-mi oglindi unele trăiri proprii, iar aşteptările iniţiale mi-au fost depăşite. M-am bucurat să văd o sală plină de oameni cărora gândurile le forfoteau în interior, refulând în sclipirile din ochi şi în zâmbetele de pe buze. Deşi cufundaţi în întuneric, un reflector era în permanenţă aprins şi îndreptat către fricile noastre. În urmă cu câțiva ani, câteva dintre mamele din comunitatea Work at Home Moms Romania am fost invitate la un interviu televizat despre activitatea noastră, ca mame-antreprenor. Eu am fost însoțită de fiica mea, care, la vremea respectivă, avea doar vreo 4 ani. Am fost încântată de proiect și a ieșit ceva deosebit. Am primit susținere, felicitări, a fost o experiență de care îmi aduc aminte cu mare drag. Totuși, ceva nu mi-a dat pace după ce, plină de mândrie, i-am arătat materialul unui bun prieten muzician și fost profesor, freelancer de-o viață, tată și el, la rândul lui. Cu toate că se bucura pentru mine și îi plăcea cum vorbisem despre subiectul abordat, mi-a adus la înaintare mărețul "dar": "DAR, după cum ai vorbit, ai făcut să pară că e ceva ușor, pe care îl poate face oricine". Am ascultat şi reascultat materialul și, într-adevăr, idealismul meu incurabil își băgase coada grav în toată afacerea. Bine, mie mi-a și plăcut teribil ce am făcut, atât pentru mine, cât și pentru alții, în zona de antreprenoriat, așa că am trecut cu mai mare ușurință peste greutățile venite la pachet cu activitatea asta. Totuși, așa cum am constatat de-a lungul anilor, suntem oameni diferiți și vedem lucrurile din perspective diferite. Există o vorbă printre colegii de breaslă cum că cel mai fain avantaj al antreprenoriatului e că poți să alegi tu cele 14 ore pe zi pe care le lucrezi. Cu toate că se poate și fără cruci atât de greu de cărat, adevărul că e nevoie de un mic "războinic al luminii" ca să duci în spate un "bebeluș" antreprenorial. Și, din păcate, sunt mai mulți cei care renunță decât cei care reușesc. Mult, mult mai mulți. Dacă vreți o cifră exactă, cam 95% dintre cei care deschid o afacere renunță în primii cinci ani. Cu alte cuvinte, dacă ai un business de peste 5 ani, deschide liniștit(ă) o șampanie, că o meriți. Dar ușor cu băutul, că mâine tot 14 ore de muncă te așteaptă, știi cum zic? Apropo de asta, chiar dacă te-ai pus la punct cu niște detalii înainte să pornești pe calea antreprenoriatului, ai făcut niște cursuri, ai avut un consultant, un mentor, un coach, nu ești chiar habarnist, o să constați că bunica zicea bine că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Sunt trei resurse mari (plus multe altele, mai mici, derivate din cele trei) cu care o să jonglezi atât în antreprenoriat, cât și în alte întreprinderi personale: timpul, banii și energia. Toate sunt conectate între ele și se influențează reciproc. În branșa mamelor-antreprenor, rareori banii sunt o resursă pe care să o ai la început. Sigur, ajung la sapă de lemn și business-urile de miliarde, dar acolo vorbim de alte probleme și de altă "ligă". Aici, motivele cel mai des întâlnite pentru demararea unui astfel de proiect sunt dorința de independență financiară și nevoia de un program flexibil, presărate cu un pic de idealism, nițică inconștiență și o tonă de speranță că mâine va fi mai bine, dacă nu pentru noi, măcar pentru copiii noștri. Ar mai fi și alte motive, dar o să mă opresc puțin asupra celui din urmă: nădejdea în imaginea unui viitor luminos. Aici rezidă energia, resursa de care dispunem cele mai multe dintre noi atunci când începem. Bani nu prea avem, timpul e și el o problemă, pentru că adeseori avem copii mici sau poate un job preexistent, așa că ne bazăm pe energia care fierbe acolo, asezonată cu entuziasm și, pentru cele mai norocoase dintre noi, cu încurajări din partea celor dragi: "Hai, că o să-ți iasă, te pricepi, o să vezi, dă-i înainte!". Pentru cele mai puțin norocoase, tocmai opusul e cel care ne împinge către decizia de a deschide un business, și anume descurajarea: "Ce să faci tu, antreprenoriat? Tu știi să faci așa ceva? Hai, fugi de aici, că o să mori de foame cu antreprenoriatul tău. Ia-ți un job și bagă-ți mințile în cap!" Și, iată, așa cădem în capcana de a crede că energia e nelimitată și constantă. Lucrăm ziua, lucrăm noaptea, fără weekenduri, fără vacanțe, fără concedii medicale, mai tragem puțin de noi, încă puțin, în căutarea acelui ceva, care e atât de aproape, dar niciodată destul de aproape încât să ne permitem un popas. Zilele se transformă în săptămâni, săptămânile în luni, lunile în ani, iar la un moment dat dăm de câte o "oglindă" (cu sau fără ghilimele) în care ne privim și în care vedem că lucrurile nu stau așa cum planificaserăm inițial. Timpul nu e mai mult, banii nu sunt semnificativ mai mulți, iar energia începe să dispară și ea. Încurajările s-au împuținat, ajutorul e greu de găsit, iar ceea ce suna a ceva minunat la început se surpă ușor-ușor, odată cu resursele noastre care par din ce în ce mai îndepărtate. Socoteala de acasă și cea din târg nu mai coincid. Și, de fapt, au coincis vreodată? În ce ne-am băgat? Ce a fost în mintea noastră? Oare au greșit cei care ne-au încurajat? Ba chiar mai rău decât asta, oare au avut dreptate cei care ne-au descurajat? Aici e momentul în care foarte multe renunță. Au încercat, nu a funcționat, ieși cât mai poți, cât mai ai o pâine în casă și o cămașă pe tine! Multe revin la viața de dinainte, realizează că e mai ușor să ai un salariu, stabilitate, că visul lor nu e atât de măreț, că aripile lor nu sunt suficient de puternice ca să își mențină zborul. Renunță și, probabil, se lecuiesc definitiv de a mai avea idealuri și a mai "vâna cai verzi pe pereți", cum zicea tot bunica. Și asta a fost tot. Sunk costs, investiție pierdută, irecuperabilă. Pleci acasă cu ce ai, zici că se putea și mai rău. Dar nu toată lumea renunță aici. Unele ținem mai tare cu dinții de visurile noastre, unele suntem mai înverșunate împotriva descurajărilor care ne-au bombardat de-a lungul anilor, unele chiar suntem norocoase să primim ajutor de la cineva apropiat, cineva încă ne susține și ne spune că merită să continuăm ce am început. Mergem mai departe, mai investim puțin, mai tragem de noi, hai, încă un metru, încă doi metri, ne târâm puțin dacă nu mai putem merge... și după un număr nedefinit de momente în care ba tragem, ba împingem, ba urlăm, ba șoptim, o parte dintre noi ajungem în mărețul burnout. El poate fi sau nu simultan cu falimentul sau cu datoriile pe care nu le mai putem duce, realist vorbind, în nicio direcție. Sunt, uneori, zeci de astfel de momente până renunțăm la antreprenoriat sau până când antreprenoriatul renunță la noi. Și cele mai multe sau cele mai dureroase se întâmplă în etapa de "toddleri" în domeniul acesta: înainte de 5 ani. 95 din 100 de noi antreprenori renunță. Cei 5 rămași nu sunt nici ei în siguranță. Unii mai trag de ei un an-doi și apoi ies, la rândul lor, din rândurile proprietarilor de afaceri. Unii reușesc să aibă succes o vreme, înainte să renunțe sau să intre în burnout. Pentru că succesul nu e niciodată vreo garanție împotriva acestui sindrom. Mulți îl ignoră din cauza unei false corelări pe care o fac: acum au mai mulți bani, deci ar trebui să aibă mai mult timp, deci mai multă energie. A avea timp nu e egal cu a avea energie, o altă capcană a "libertății" oferite de această activitate. O analiză făcută de Iancu Guda în urmă cu câțiva ani spunea că "jumătate din cele 100.000 de companii deschise în 2017 se vor închide sau vor da faliment în următorii 5 ani". Cum au evoluat lucrurile? Dacă cifrele din 2019 erau deosebit de îmbucurătoare, iar începutul anului 2020 (ianuarie) trâmbița cel mai mic număr de insolvențe din istorie înregistrate în anul precedent, știm cu toții ce s-a întâmplat la numai două luni după acest anunț. Pandemia a scos din joc un număr impresionant de antreprenori (pe unii, din păcate, definitiv), nu doar dintre cei ale căror afaceri aveau probleme preexistente, ci chiar și companii de succes. Iată-ne în anul de grație 2022, cinci ani mai târziu. În luna iunie, Ziarul Financiar ne anunța: "Pe ansamblul economiei, 40.760 de firme au pus lacătul pe uşă în primele patru luni din 2022, în creştere cu 3.721 faţă de anul precedent. Spre comparaţie, în 2020 erau cu 12.495 mai puţine firme în dificultate." A avut Iancu Guda dreptate? Dar oare există o întrebare mai bună decât aceasta sau totul e doar un pesimism și o posomorâre în lumea antreprenoriatului? Există viață după pandemie? Există viață după 5 ani de antreprenoriat? Există lumină la capătul tunelului? Întâmplarea face ca eu să fi demarat proiectul Leanway Entertraining chiar la începutul anului 2017. Cu toate că eram freelancer de mulți ani, consider că începutul adevărat a fost aici. Aș putea chiar spune că am început cu stângul, pentru că, neinformată fiind cu privire la posibilitățile de finanțare existente la momentul respectiv, am ratat la mustață calificarea pentru Startup Nation. Se calificau doar firmele deschise de la 1 februarie 2017, iau eu deschisesem pe 27 ianuarie. Ironia sorții! Nu voi enumera toate obstacolele (multe) și toate eșecurile, rateurile și semi-înscrierile, pentru că sunt irelevante. Le știți. Le-ați avut și voi. Le-ați văzut de zeci de ori în "grădina" voastră. Închei doar cu atât: cinci ani mai târziu, sunt încă aici. Leanway Entertraining e încă aici. Dacă va mai fi aici la anul sau peste doi ani sau peste încă cinci, nu am cum să știu. Momentan, deschid șampania care mi se cuvine și iau o gură. Doar o gură, pentru că mâine mă așteaptă orele de muncă. E drept că nu mai sunt 14, dar încă mai sunt câteva și trebuie să le onorez. Îți doresc succes, dragă mamă-antreprenor! Îți doresc curaj, timp, energie și bani, dar mai presus de toate, mulțumire sufletească! Ne vedem și mâine! (?) În urmă cu numai câteva zile, Romania SEO a publicat în cadrul campaniei ”Corect românește” un interviu ai cărui protagoniști am fost chiar noi. Am vorbit despre cât și în ce fel este importantă limba română în business, de unde apar confuziile și problemele în exprimare și despre cum putem avea succes în relațiile cu clienții (și nu numai) doar prin îmbunătățirea dimensiunii lingvistice. Reacțiile primite au fost cu mult peste aștepări și pe zi ce trece încă mai vin și altele. Este o bucurie să știi că ești de folos cuiva într-un mod educativ, iar numărul celor care au beneficiat de informații utile în urma acestui interviu este în creștere. Ca să nu lungim vorba, vă invităm la lectură și vă dorim inspirație (urmată, desigur, și de expirație)! Întrebarea din titlu e o întrebare pe care, deşi fizic nu o aud foarte des (probabil din diplomaţie), o citesc des printre rândurile celor cu care conversez în scris şi care răsună ca un ecou în vorbele celor cu care conversez faţă în faţă. Surpriza din spatele acestei întrebări e că ea vine în proporţie de 100% tocmai din partea oamenilor care au nevoie acută de training, oameni care au probleme emoţionale, financiare, de organizare, de sănătate, carenţe în informaţii şi o capacitate precară de a formula argumente. Nu o spun ca pe o insultă, ba chiar din contră, o spun cu compasiune şi cu vocea unei persoane care înţelege cât de greu e să fii atât de scufundat în problemele pe care le ai, încât să nu mai vezi un colac de salvare nici dacă stă sub nasul tău. Mai aud asta şi de la unii oameni care nu o duc atât de rău. Au o casă, poate chiar şi o maşină, un job stabil, au terminat o facultate... De fapt, de multe ori întrebarea "La ce-mi trebuie mie training?" e ataşată următorului comentariu: "Doar am terminat deja o facultate, nu mai am ce să învăţ". Unii dintre aceşti oameni care par "aranjaţi" în viaţă se luptă cu depresia, cu singurătatea, cu rude care nu îi înţeleg sau care nu îi acceptă, cu dogme care le-au fost puternic inoculate încă din fragedă pruncie şi aş putea s-o ţin tot aşa cu exemplele. Ce este acest misterios training? Pe vremea când eram în clubul de dezbateri, în liceu, primul item din prima lecţie la care am participat punea accent pe acordul asupra unei definiţii. Când oamenii înţeleg lucruri diferite prin acelaşi cuvânt, nu prea e loc de discuţii ulterioare, pentru că se pleacă de la premise diferite. Hai să lămurim puţin cu ce se mănâncă training-ul acesta şi să găsim un consens, ca să putem continua să vorbim despre el. O să dau definiţia din limba engleză, aşa cum se regăseşte ea în dicţionarul Cambridge şi o să mă opresc asupra primului sens al cuvântului, pentru că despre el o să vorbim astăzi: "Training = the process of learning the skills you need to do a particular job or activity." Adică "procesul de învăţare/deprindere a abilităţilor de care ai nevoie pentru a îndeplini o sarcină sau o activitate". Mai pe româneşte, "ce tre' să ştii ca să-ţi iasă ceva ca lumea". Asta e treaba cu training-ul. E uşor să îţi închipui că ai învăţat tot ce îţi trebuie pentru un job doar ducându-te la facultate şi absolvind-o. E uşor să crezi că tu nu poţi să faci ceva doar pentru că ai încercat de câteva ori şi nu ţi-a ieşit. E uşor să crezi că nimeni nu poate face cu tine ce n-ai putut face tu însuţi (sau însăţi) timp de atâţia ani. Sigur că sunt unele lucruri fizic imposibile, cum ar fi să zbori (om fiind), dar chiar şi acolo s-au găsit "rute ocolitoare". Totuşi, majoritatea chestiilor pe care avem impresia că nu le putem face sunt doar treburi pentru care nu avem mindset-ul necesar la momentul respectiv. Ce e ăla mindset? "Mulţi ştiu, puţini cunosc", vorba aia. Probabil că aţi tot auzit acest cuvânt vehiculându-se prin diverse contexte. E posibil să nu-l fi auzit niciodată. Revin la prietenul Cambridge (dicţionarul, adică) şi uite ce scrie acolo: "Mindset = a person's way of thinking and their opinions." Cu alte cuvinte, mai cu tentă etimologică maghiaro-latinească, "felul de a gândi al unei persoane şi opiniile ei". Mindset-ul e o sumă de convingeri pe care le ai despre lumea care te înconjură. Dacă acele convingeri sunt "de bine", ai un mindset orientat spre a creşte, spre a te dezvolta. Dacă acele convingeri sunt "de rău", mindset-ul tău va fi centrat pe "nu pot" sau, mai rău, pe "nu se poate", pe "e prea greu" sau pe "la ce-mi trebuie (mie training :-) )?". Cum îmi dau seama că am nevoie de training? Poate o să-ţi sune a răspuns ieftin, reclamagiu, dar sincer îţi spun că n-am întâlnit în viaţa mea pe cineva care să nu aibă nevoie de vreun training. O ştiţi pe aia cu "Omul, cât trăieşte, învaţă"? Aia e. Oricât de mult ai şti despre ceea ce faci sau vrei să faci, oricât de mare expert ai fi, mereu mai e ceva de învăţat. Şi ştii care e partea foarte amuzantă? ORICINE e o potenţială sursă de învăţare. Pentru că tot sunt la capitolul amintirilor din copilărie, aţi auzit-o pe aia cu "E mic, ce să ştie el?". Ei bine, eu am auzit-o până m-am convins că şi eu sunt mică şi n-am ce să învăţ pe nimeni, că nu am nimic valoros de oferit şi că nu există vreun motiv bine întemeiat ca vreo persoană cât de cât OK să stea pe lângă mine. "Când trei îţi spun că eşti beat, mai bine te duci să te culci". Şi probabil că aş fi ajuns rău la vremea respectivă dacă nu s-ar fi lipit de mine nişte oameni care se încăpăţânau să creadă că e ceva de învăţat de la mine, că am ceva de oferit lumii. La un moment dat, s-au tot strâns mulţi din ăştia care îmi spuneau că sunt trează, aşa că mai bine mă duc să pun de-o cafea, încât am ajuns să facilitez chestia asta în alţii. Unde nu puteam eu să primesc un compliment fără să-l anulez, făceam eu însămi un compliment cuiva. Unde nu puteam să accept că mi-ar putea fi cineva recunoscător pentru ceva, făceam un cadou altcuiva sau ajutam pe altcineva. Şi uite aşa, cu timpul, am învăţat şi să primesc fără să mă simt vinovată, şi să ofer fără să aştept nimic în schimb. În caz că te întrebi dacă ai nevoie de training, stai liniştit(ă): ai. Întrebarea este: în ce domeniu? Şi totuşi, la ce-mi trebuie mie training? Hai, că ştii, te-ai prins citind până aici. Training-ul e educaţie. Educaţia e principala modalitate prin care putem face lumea mai bună, prin care ne putem îmbunătăţi situaţia personală sau profesională. Educaţia şi compasiunea sunt cele două chei ale lumii de mâine sau, mai degrabă, a existenţei unei lumi de mâine, dar insist asupra educaţiei, pentru că şi compasiunea poate fi educată. Educaţie nu înseamnă doar să rezolvi integrale (Dumnezeule, n-am ştiut niciodată!) sau să ştii ce capitală are Burkina Faso (google it, o să te amuzi). Şi astea sunt importante, dar adevărata Educaţie înseamnă să ştii să reacţionezi corespunzător în orice situaţie fără să intri în panică, să te adaptezi unei situaţii, să rezolvi o problemă, să aplanezi un conflict, să comunici pe toate căile (verbal, non-verbal, paraverbal, textual, contextual, para-textual, extraterestrial... am glumit cu ultima, deşi n-ar strica nici ea) şi să funcţionezi într-o societate. Vrei să trăieşti singur pe un vârf de munte? OK, merge şi aşa. Dar tot ai nevoie de educaţie ca să poţi face rost de hrană şi ca să nu te plictiseşti, până la urma urmei, pentru că plictiseala ucide. OK, sunt de acord, am nevoie de training. Cât e kilu' şi de unde iau? Asta e una dintre cele mai frecvente probleme cu care mă confrunt în rândul celor care acceptă că au nevoie de training: impresia că e ceva cuantificabil, care se poate achiziţiona la pachet şi care, odată administrat, acolo rămâne. Trainingul se administrează în doze mici şi trebuie asimilat înainte de a se continua "tratamentul". Educaţia e ceva volatil, fără valori absolute. Faptul că achiziţionezi accesul la un training nu înseamnă că devii mai deştept sau mai pregătit, ci înseamnă că îţi acorzi o şansă. O şansă poate fi transformată în ceva minunat sau poate fi irosită. Iar cu ea vei irosi şi timpul, şi banii investiţi. "E vina trainerului". Acesta e primul gând atunci când vezi că, după un training, nu ai atins Nirvana. Sau n-a fost bun trainerul, sau n-au fost bune materialele, sau e o perioadă proastă, sau nu ai timp să continui, sau ai rămas fără bani. O să fiu sinceră: e posibil să fie vina trainerului, în sensul că nu e destul de bine pregătit sau că nu ştie cum să gestioneze o situaţie, sau pur şi simplu nu e genul tău de persoană şi pace; e posibil ca materialele să trebuiască să fie revizuite; e posibil să te fi apucat de training într-un moment al vieţii tale în care nu te poţi concentra, pentru că ai alte probleme mai presante pe cap. Sunt mulţi factori care pot scădea calitatea efectului unui training, de asta spun că e ceva volatil. Totuşi, din experienţă ştiu că se pot găsi soluţii. "Where there is a will, there is a way". Unde există voinţă, există soluţii. Dacă ţi se pare că nu există soluţii, s-ar putea ca problema să fie, de fapt, că tu nu vrei să rezolvi acea situaţie. De ce? Sunt multe variabile aici şi vom discuta despre ele într-un articol viitor. Tot ce pot să-ţi spun e că, dacă te-ai convins că ai nevoie de training, noi te putem ajuta. Printre serviciile noastre se numără: - cursuri de limbi străine (engleză, franceză, japoneză, română pentru străini şi urmează şi altele); - coaching, orientare profesională; - traininguri de soft skills şi relaţii cu clienţii; - consultanţă în business, strategie pentru startup-uri sau pentru viitorii antreprenori; - activităţi de divertisment educativ pentru petreceri; - public speaking etc. Ne adresăm atât copiilor, cât şi tinerilor şi adulţilor. Folosim metode dintre cele mai eficiente, adaptate cursantului sau grupei şi am avut rezultate de care suntem tare mândri. Unde mai pui că, dacă te abonezi la newsletter (aici, în josul paginii), ai şi reducere? Contactează-ne acum şi vei primi un semn de la noi în cel mai scurt timp posibil. Dacă nu te-ai hotărât încă şi tot te mai întrebi la ce îţi trebuie, te poţi abona la newsletter, totuşi (dă scroll în jos pe pagina asta până nu mai ai unde) şi îţi poţi pune o altă întrebare: cui dintre cunoscuţii mei îi trebuie training? Recomandă-ne şi poţi schimba ceva în bine în viaţa cuiva drag ţie. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu musafir şi să am musafiri, să fiu înconjurată de oameni, să mă întâlnesc cu ei, să facem schimb de idei şi aşa mai departe. De când sunt mămică, a devenit mai greu să primesc musafiri, dar, în rarele ocazii când se mai întâmplă asta, e o bucurie să pot avea un suflet nou în casă. Mai mult decât atât, am încercat să-mi mut "sediul" prin locuri pe care le simt aproape, unde mă simt eu ca acasă, precum unele cafenele sau restaurante şi nu numai. Primii clienţi pe care i-am avut şi mulţi alţii după aceea au fost, practic, musafiri. Am început să fiu trainer dând meditaţii la limba engleză şi la limba franceză, iar cei pe care îi învăţam (şi de la care învăţam şi eu cu ce se mănâncă asta) îmi călcau pragul o dată sau de două ori pe săptămână. Prin urmare, perspectiva mea asupra clienţilor ca fiindu-mi musafiri s-a conturat destul de devreme. Ulterior am lucrat în customer care şi sentimentul s-a accentuat. Deşi vorbeam cu clienţii la telefon, era ca şi când s-ar fi aflat lângă mine, în spaţiul meu de lucru. Între timp, când nu eram la serviciu, continuam să am musafiri, continuam să predau limbi străine, continuam să vizitez oameni eu însămi. De fapt, majoritatea prietenilor foarte apropiaţi pe care îi am au aceeaşi cultură a musafirilor. Unii consideră a fi o onoare să primeşti o invitaţie în casa lor şi nu de puţine ori am primit această onoare. Studiind cultura japoneză, am învăţat şi mai multe despre cum sunt trataţi musafirii şi despre cum trebuie să se comporte ei, la rândul lor. Tot japonezii mi-au dat câteva lecţii de customer care de un rafinament ieşit din comun. Pregăteşte-te Când ai un musafir, încerci, pe cât posibil, să faci casa să arate prezentabil. Poate duci asta la extrem şi cureţi totul de la A la Z, umpli frigiderul cu bunătăţi, te pregăteşti să desfaci cel mai bun vin şi să serveşti ciocolata aia scumpă pe care ai primit-o de Crăciun din Elveţia, de la mătuşa cumnatului vecinului colegei de bancă dintr-a patra. Poate duci lipsă de timp şi nu te simţi bine, aşa că faci curat doar în camera de zi, încercând să eliberezi podeaua de răţuşte de cauciuc, de trenuleţe şi ambalaje de pufuleţi şi poate tot ce poţi servi e suc la doi litri şi chipsuri de la chioşcul din colţ. În orice caz, pregătirea asta te pune într-o dispoziţie de a primi musafiri şi de a le oferi ce poţi tu să oferi în condiţiile date. Asta arată că îţi pasă de omul care te va vizita. Poate că musafirul nu va şti ce eforturi ai făcut pentru a te pregăti, dar, dacă ştie să fie un musafir bun, va presupune că te-ai pregătit cât de bine ai putut şi va aprecia ceea ce îi vei oferi. În orice caz, aici e vorba de pregătirea ta psihică (şi fizică) pentru a oferi ce ai mai bun. Întrebarea pe care vreau să ţi-o adresez este: tu faci asta şi cu clienţii tăi? Invită-l des, fără să exagerezi "Îmi pare bine că ne-am văzut, să mai treci pe aici când poţi" e unul dintre lucrurile pe care le spunem în mod natural musafirilor noştri la plecare. Poate că prima dată au venit invitaţi special sau că s-au nimerit prin zonă şi v-au bătut la uşă în mod spontan, dar a doua vizită (şi următoarele după aceea) va mai exista doar dacă ei se vor simţi bineveniţi. Unii dintre ei nu vin neinvitaţi niciodată, cu toate că te-ar bucura şi dacă ar veni pe neanunţate. Pe aceia trebuie să îi chemi tu. Alţii vin cu mai multă lejeritate şi se simt ca acasă mai uşor. Aceia nu au nevoie de prea multe formalităţi, ci doar de căldura ta sufletească de gazdă. Oferă-le-o şi vei vedea că sentimentul ţi se va întoarce. Nu e nevoie să îi chemi în fiecare zi şi nici ca ei să se mute la tine permanent, ci doar să te asiguri că ştiu că sunt bineveniţi. Din nefericire, există şi musafiri nedoriţi, care nu respectă casa în care se află sau gazda care îi primeşte, oameni care vin doar ca să profite de bunătăţile oferite sau care intră cu bocancii plini de noroi şi se aşează pe aşternuturile de abia schimbate. N-aş vrea să vorbesc despre ei, dar simt că trebuie să aduc vorba. Lor trebuie să le explicăm politicos că se află în casa noastră, care are anumite reguli, iar ei sunt bineveniţi doar atât timp cât respectă acele reguli. Începi să vezi cum seamănă comportamentul unui client cu cel al unui musafir? Atunci când are o nevoie specială, ajută-l Ţi s-a întâmplat vreodată să te trezeşti cu un prieten ud din cap până în picioare, care era prin zonă şi pe care l-a prins furtuna sau cu un cunoscut care a rămas fără locuinţă şi care are nevoie de o noapte de găzduire? Acela este un om aflat într-o situaţie dificilă şi care apelează la tine spontan, conştient fiind că îl poţi refuza sau că e posibil să nu îi poţi oferi cele mai bune condiţii. Totuşi, are o nevoie urgentă şi necesită o soluţie urgentă. Desigur că îl poţi refuza, spunându-i că ai casa vraişte şi că nu ai loc să arunci un ac sau explicându-i că nu ai niciun pat în plus pentru a-l găzdui. E de înţeles dacă îi refuzăm, fiecare casă are propriile reguli. Totuşi, dacă ai ajutat pe cineva cu o astfel de nevoie, ştii câtă recunoştinţă şi dorinţă de a-ţi oferi ceva, la rândul lui rămâne în urma unui astfel de gest. Găseşti aici câteva poveşti adevărate despre cum puţin efort din partea unor companii a făcut o diferenţă uriaşă pentru clienţii lor. Tu îţi ajuţi clienţii şi atunci când nu este un moment convenabil pentru tine? Oferă momente speciale musafirilor speciali Nu spune nimeni că trebuie să desfaci câte un Dom Perignon pentru fiecare musafir care vine în vizită, dar nu-i aşa că e minunat când ai ocazia să faci asta cu cineva drag? Nu-i aşa că e grozav să îţi duci musafirii la plimbare prin oraş şi să le arăţi locurile dragi ţie atunci când ai puţin timp liber? În acelaşi mod le poţi oferi clienţilor tăi cei mai fideli şi mai buni câte o bucăţică din ce ai tu mai interesant sau le poţi împărtăşi câteva dintre secretele tale. Tu ştii cel mai bine ce le-ar putea plăcea, doar nu uita să le spui că faci asta pentru ei pentru că sunt speciali şi pentru că ţii la ei. Nu ezita să îmi scrii în comentarii ce părere ai despre "musafirii" tăi şi cum îi tratezi de obicei. De asemenea, poţi să-mi spui câte ceva despre cum ai putea să le oferi o experienţă mai plăcută pe baza acestei comparaţii cu musafirii. Ideile foarte faine sunt întotdeauna răsplătite! Am descoperit şi eu mersul la piaţă acum vreo două luni. Am mers de... trei ori până acum! Probabil îţi sună de neconceput sau poate ţi se pare complet aberant, dar uite, eu nu mergeam la piaţă şi cu asta, basta. Nu evitam piaţa pentru că nu cunosc provenienţa fructelor şi a legumelor sau pentru că am vreo problemă cu igiena sau cu mirosul, aşa cum am auzit pe la unii sau pe la alţii, ci pentru că am fost "târâtă" ani de zile la piaţă când eram mică şi mi s-a acrit. Nu îmi place să negociez preţul pentru un leu în plus sau în minus şi nu îmi place să fiu asaltată cu "Haideţi, doamnă, să vă dau roşioare d-alea bune!". Asta era imaginea pe care o aveam faţă de mersul la piaţă şi în plus, stau cam departe de cea mai apropiată de locuinţa mea, deci, dacă e să fiu chiar sinceră, mi-e lene să merg şi să mai şi car chestii după mine. Totuşi, pentru că a început lumea să mă bată la cap în mod constant, mai mult de gura părinţilor şi a prietenilor am început să merg. Cică sunt din nou la modă sarsanalele. Am fost foarte surprinsă să constat că, în ultimii cincisprezece ani, lucrurile s-au mai schimbat, cel puţin din ce am văzut în piaţa în care mă duc eu. Nu mai sare fiecare vânzător pe tine să-ţi ofere exact aceiaşi castraveţi ca ai vecinului, de multe ori la exact acelaşi preţ. N-am mai văzut vânzători care arată mai mult a cerşetori, ci sunt, mai degrabă, de la prezentabili în sus (chiar la costum nu sunt, acum să nu exagerăm). Nu te mai fură la cântar. Apropo, cântarele sunt electronice, nu mai vezi pe nimeni cu chestii din alea cu greutăţi sau cu cârlige la care estimezi ochiometric cantitatea. Dacă mergi des la piaţă sau măcar dacă mergi mai des decât am mers eu în ultimele două decade, probabil ştii toate astea deja, deci n-are sens să continui doar pentru că mi se par mie ieşite din comun. Totuşi, azi am văzut trei lucruri pe care nu le-am putut trece cu vederea şi din care cred că ORICE antreprenor are de învăţat: 1. Minciuna e o strategie proastă de vânzare Poate că s-au mai schimbat standardele şi n-am aflat eu, dar ţin minte că mi-am luat o grămadă de ţepe când am luat chestii super lăudate ca fiind dulci (pepeni, portocale, cireşe etc.) şi care, de fapt, erau nişte treburi tare triste, care îmi stricau ziua. Rezultatul? Uite, n-am mai călcat prin piaţă de atâţia ani. Cine m-a câştigat drept client? Concurenţa, supermarketurile, care vând marfa mult mai scump, dar măcar "e dulce, dom'le!". Pe lângă asta, sunt şi mai aproape. Mai nou, se pare că vânzătorii s-au prins de treaba asta şi sunt mult mai sinceri cu privire la produsele lor. De exemplu, o doamnă de la care am cumpărat suc de mere cu ghimbir, cu o strângere de inimă, pentru că ghimbirul poate face mult bine la gust, dar şi mult rău, mi-a spus că nu e foarte puternic gustul de ghimbir şi că a avut grijă ca sucul să aibă un gust bun, dar că e posibil să nu îmi placă, pentru că ţine foarte mult de preferinţa omului. Mi-a arătat şi soiul de mere din care îl făcuse, ca să fie sigură că nu îmi creează aşteptări false. Am apreciat sinceritatea şi l-am cumpărat oricum. Doamna avea dreptate, chiar era perfect agreabil. Nu a fost singura care a fost sinceră referitor la marfa ei, dar cred că ai prins deja ideea. Treaba cu "vă rog să gustaţi" e deja clasică în sensul acesta. Vânzătorii buni sunt conştienţi de faptul că, dacă te mint cu privire la marfa lor, te pierd drept client. 2. Tranparenţa e esenţială Tot pe doamna cu sucul o dau exemplu, pentru că mi-e la îndemână, dar nu e singura întâmplare de genul acesta de la piaţă. Mi-a povestit despre cum prepară sucul şi cum trebuie ţinut (da, era din acela "fără etichetă", ştiu, sunt curajoasă), mi-a povestit ce sortimente mai are sau a mai avut şi părea foarte dornică să-mi explice lucrurile în detaliu. Asta denotă pasiunea pentru ce faci şi grija faţă de client. Transparenţa, pentru că acesta e termenul, e una dintre calităţile esenţiale ale unei afaceri prospere. Vânzătorii buni sunt deschişi să-ţi vorbească despre marfa lor şi despre procesul de producţie. 3. Promite ceva, dar oferă mai mult Am luat un kilogram de roşii şi o jumătate de kilogram de castraveţi, deci n-am cheltuit cine ştie ce avere, n-am fost cine ştie ce client VIP, dar doamna de la care am cumpărat toate astea mi-a strecurat şi un ardei iute (s-a prins că-mi plac, ceea ce îi aduce şi mai multe puncte în plus) în punga cu castraveţi şi mi-a spus: "Vă mai aştept şi data viitoare, sper să vă placă roşiile, pentru că sunt foarte bune, o să vedeţi." Ce mare pierdere e un ardei? Ce mare efort e o propoziţie în plus? Nu e cine ştie ce pagubă pentru ea. Ai ghicit unde mă duc data viitoare să cumpăr roşii? Exact, la doamna cu pricina! Ar fi putut să-şi spună că n-am cheltuit decât 5 lei, aşa că nu merită să-ţi baţi capul pentru 5 lei, dar doamna aceasta a înţeles că mai sunt încă 15 tarabe care vând roşii asemănătoare cam la acelaşi preţ. Aşa a ştiut ea să iasă din mulţime şi foarte bine a făcut. După ce termin articolul acesta, mă duc să fac o salată la care pun şi ardeiul ăla bun. Surprinde-ţi clienţii cu un gest potrivit lor. "Citeşte-i" şi rezonează cu ei, chiar dacă ai o interacţiune de două sau trei minute cu ei şi chiar dacă nu cheltuiesc mult la prima cumpărare. De cele mai multe ori, prima e doar de test, ca să vadă dacă merită investit mai mult. Depinde de tine să îi convingi să revină. Dacă vrei să afli mai multe despre cum poţi avea clienţi mai fericiţi şi o atitudine mai relaxată, te aştept la workshop-ul "Inteligenţă emoţională în relaţionarea cu clienţii" de pe 23 iulie . Înscrierile se fac aici, în limita locurilor disponibile. Îţi doresc o afacere prosperă şi clienţi fericiţi!
Abonează-te la newsletter
şi primeşte GRATUIT un cupon de reducere de 10% pentru orice serviciu Leanway Entertraining!
Doresc să primesc
Vreau să fac parte
din comunitatea Leanway Entertraining
Powered By Constant Contact
|
AuthorWrite something about yourself. No need to be fancy, just an overview. Archives
March 2023
Categories |